De ce te-am auzit?

 Morgenstimmung

Tudor Arghezi

Tu ti-ai strecurat cantecul in mine
Intr-o dup-amiaza, cand
Fereastra sufletului zavorata bine
Se deschisese-n vant,
Fara sa stiu ca te aud cantand.
Cantecul tau a umplut cladirea toata,
Sertarele, cutiile, covoarele,
Ca o lavanda sonora. Iata,
Au sarit zavoarele
Si manastirea mi-a ramas descuiata.
Si poate ca nu ar fi fost nimic
Daca nu intra sa sape,
Cu cantecul, si degetul tau cel mic,
Care pipaia mierlele pe clape -
Si-ntreaga ta faptura, aproape.
Cu tunetul se prabusira si norii
In incaperea universului inchis.
Vijelia aduse cocorii,
Albinele, frunzele… Mi-s
Subrede barnele, ca foile florii.
De ce-ai cantat? De ce te-am auzit?
Tu te-ai dumicat cu mine vaporos -
Nedespartit – in bolti.
Eu veneam de sus, tu veneai de jos.
Tu soseai din vieti, eu veneam din morti.

Ştiţi voi ce vorbă este vorba “ieri”?

Oseminte pierdute

Tudor Arghezi

Iubirea noastră a murit aici.
Tu frunză cazi, tu creangă te ridici.

Atât amar de ani e de atunci!
Glicină tu, florile-ţi arunci.

A mai venit de-atuncea să vă asculte,
Voi plopi adânci, cu voci şi şoapte multe?

Voi aţi rămas întorşi tot spre apus,
Voi creşteţi toţi de-a pururea în sus.

N-o mai zăriţi, din vârfuri, nicăieri?
Ştiţi voi ce vorbă este vorba “ieri”?

La poartă, umbr-aceluiaşi ştejar,
Mă rog, intrând de domnul grădinar.

Fântâna curge, ca şi-atunci, mereu,
Tu curgi, fântână, pe trecutul meu.

Şi toate sunt precum le-am cunoscut,
Rămase-aşa, ca dintr-un început.

I-am spus că vreau să caut un mormânt,
Pe care l-am săpat, de mult, cântând.

Şi mi-a răspuns că nu e în grădina lui.
E-adevărat. Nu este mormântul nimănui.

Zici “dumneata”, el zice „tu”

Prietenul sufletesc

Tudor Arghezi

Dacă-l întrebi de sănătate,
El stă cu buzele umflate.
Dacă-l opreşti cumva la masă,
Zice că supa e prea grasă
Şi, încă de la început,
Bucatele nu i-au plăcut.
Îi dai ţigare şi-l surprinzi
C-aşteaptă să i-o şi aprinzi.
Te-ntreabă cît cîştigi din meserie
Şi cît plăteşti semestrul de chirie.
Se pare că ar fi avut
Şi gîndul la un împrumut.
La urma urmei, dacă n-ai peşin,
S-ar mulţumi cu mai puţin.
Zici “dumneata”, el zice „tu”,
Zici „ba”,
El zice „da”.
Nevastă-ta îi pare pricepută,
Dar, după faţă, cam trecută.
Nu ştie ce-ai că ai albit
Şi te găseşte mai slăbit.
Cum te-nţelegi cu socrii şi cu fata?
De unde-ai cumpărat cravata?
De mult nu se mai poartă cu dungi şi picăţele:
-“De-i trece pe la mine, ţi-arăt pe ale mele.”
-„Mai scrii la vre o carte?”
-„Ce te-ai mutat aşa departe?”
De-ai sta-n oraş, ai fi-nţeles
Că ar veni la masa ta mai des.
Ce te gîndeşti să faci la vară,
Vă el şi-o va petrece tot la ţară.
Te uiţi la ceas, că s-a făcut tîrziu.
Ce să-i mai dai să scapi? Vre un rachiu?
Dar vizita se prea lungeşte.
Să-i spui ceva răstit, mai româneşte?
S-a-ntunecat, se face unsprezece,
Şi prietenul tău tot nu vrea să plece.
Nu prea se simte bine:
La noapte poate c-ar dormi la tine.
Te scoli, te strîmbi, el stă, puţin îi pasă.
N-are măcar cei şapte ani de-acasă.

De-abia plecaseşi

- Tudor Arghezi-

De-abia plecaseşi. Te-am rugat să pleci.
Te urmăream de-a lungul molatecii poteci,
Pân-ai pierit, la capăt, prin trifoi.
Nu te-ai uitat o dată înapoi!

Ţi-as fi făcut un semn, după plecare,
Dar ce-i un semn din umbră-n depărtare?

Voiam să pleci, voiam şi să rămâi.
Ai ascultat de gândul ce-l dintâi.
Nu te oprise gândul fără glas.
De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?

De-a v-ati ascunselea- Tudor Arghezi

Dragii mei, o să mă joc odată
Cu voi, de-a ceva ciudat.
Nu ştiu când o să fie asta, tată,
Dar, hotărât, o să ne jucăm odata,
Odată, poate, după scăpătat.

E un joc viclean de bătrâni
Cu copii, ca voi, cu fetiţe ca tine,
Joc de slugi şi joc de stăpâni,
Joc de păsări, de flori, de câni,
Şi fiecare îl joacă bine.

Ne vom iubi, negreşit, mereu
Strânşi bucuroşi la masă,
Subt coviltirele lui Dumnezeu.
Intr-o zi piciorul va rămâne greu,
Mâna stângace, ochiul sleit, limba scămoasă.

Jocul începe încet, ca un vânt,
Eu o să râd şi o să tac,
O să mă culc la pământ.
O să stau fără cuvânt,
De pildă, lângă copac.

E jocul sfintelor Scripturi.
Aşa s-a jucat şi Domnul nostru Iisus Hristos
Şi alţii, prinşi de friguri şi de călduri,
Care din câteva sfinte tremurături
Au isprăvit jocul, frumos.

Voi să nu vă mâhniţi tare
Când mă vor lua şi duce departe
Şi-mi vor face un fel de înmormântare
În lutul afânat sau tare.
Aşa e jocul, începe cu moarte.

Ştiind că şi Lazăr a-nviat
Voi să nu vă mâhniţi, s-aşteptaţi,
Ca şi cum nu s-a întâmplat
Nimic prea nou şi prea ciudat.
Acolo, voi gândi la jocul nostru, printre fraţi.

Tata s-a îngrijit de voi,
V-a lăsat vite, hambare,
Păşune, bordeie şi oi,
Pentru tot soiul de nevoi
Şi pentru mâncare.

Toţi vor învia, toţi se vor întoarce
Într-o zi acasă, la copii,
La nevastă, care plânge şi toarce,
La văcuţe, la mioare,
Ca oamenii gospodari şi vii.

Voi creşteţi, dragii mei, sănătoşi,
Voinici, zglobii, cu voie bună,
Cum am apucat din moşi-strămoşi.
Deocamdată, feţii mei frumoşi,
O să lipsească tata vreo lună.

Apoi, o să fie o întârziere,
Şi alta, şi pe urmă alta.
Tata nu o să mai aibă putere
Să vie pe jos, în timpul cât se cere,
Din lumea ceealaltă.

Şi, voi aţi crescut mari,
V-aţi căpătuit,
V-aţi făcut cărturari,
Mama-mpleteşte ciorapi şi pieptari,
Şi tata nu a mai venit…

Puii mei, bobocii mei, copiii mei!
Aşa este jocul.
Îl joci în doi, în trei,
Îl joci în câte câţi vrei.
Arde-l-ar focul.

Tudor Gheorghe – De-a v-ati ascunselea