ce-mi apartine, nu mai stiu

Da

de Octavian Paler

Da, nu e totdeauna o intelepciune sa spui
ca muzele tac intre arme.
Cuvintele mele sunt aici si le strang
ca pe o lance.
Mama, iarta-ma, nu puteam altfel.
Stiu, tu ai tacut toata viata
si ar fi trebuit si eu sa fac, poate, la fel,
dar trebuia odata ca din tacerea noastra
sa tasneasca un strigat
si, iata-l, imi umple gura de speranta si lacrimi
si de o tristete insorita
ce-mi apartine, nu mai stiu,
mie sau mormantului meu. Dar
aceasta aproape nu mai are
nici o importanta.

jocul…

Mai am o scoică şi cîteva pietre,
cum să clădesc din ele o mare
şi-un ţărm unde să stau pe nisip
şi cum să mă conving că am fost pe un asemenea ţărm
urmînd fericit o pasăre
care acum nu mă mai lasă să dorm?
O scoică şi cîteva pietre
şi un nume ciudat
pe care nu-l înţelege nimeni
şi speranţa mea de-a ajunge
să nu-l mai înţeleg nici eu într-o zi.
Sărbătoarea s-a terminat,
îmi aştept pedeapsa lîngă tribunele goale,
dar eu am văzut arzînd la amiază un nor
şi-am auzit cîntecul care îngenunchea caii sălbateci,
îşi spun, ţărmul acela nu-i simplă poveste,
eu am văzut norul şi-am ascultat cîntecul
şi înainte de a mă învinge
Soarele m-a făcut fericit.

Octavian Paler – Jocul-

Intr-o gara                     de Octavian Paler

Dimineața e abia presimțită și totuși
sunt destui călători care vin și călători care pleacă.
De ce vin ? De ce pleacă ?
Dar e prea devreme să intreb.
Filosofii, istoricii, profeții și toți ceilalți care se ocupă
cu sensul existenței dorm încă. Au citit până noaptea târziu.
și nu pot să-i trezesc la o oră atât de nepotrivită.
Există și călători care stau și asteaptă, bineînțeles
în sala de așteptare, cuminți, dar și pe peroane. Ce așteaptă ?
Dorm însă și psihologii sau cum se mai cheamă cei care știu
câte lucruri poate să aștepte un om și, în general, ce rol are
așteptarea în lume. Nici pe ei nu pot să-i trezesc. Sunt obosiți,
extenuați de probleme serioase, nu se cade să-i deranjez
pentru un fleac, fiindcă eu în gara aceasta, în dimineața aceasta, care nu e incă dimineață, e jumătate noapte,
nu știu de ce stau oamenii prin sălile de așteptare ale veacului.
Unii au renunțat să aștepte. Au ațipit, pur și simplu,
Între două țipete de locomotivă. Au uitat de veniri,
au uitat de plecări, au uitat de vacarmul din gară.
E bine ? E rău ?
Nu știu. Cei care explică astfel de lucruri complicate
dorm și ei. E normal. Sunt din ce în ce mai multe intrebări
și ei trebuie să dea din ce în ce mai multe explicații
în timp ce inexplicabilul crește ca o noapte imensă sau
ca o dimineață imensă. Încât, stau mai departe în această
jumatate de mirare și jumatate de spaimă, prudent,
să nu fac vreo gafă care să atragă atenția celorlalți asupra mea.
Ar intoarce toți capul. Ce caută ăsta aici,
într-o gară, cu întrebările lui ? Aici nu e oracolul din Delfi.
Aici oamenii vin și pleacă, așteaptă sau moțăie,
dar nimeni, absolut nimeni nu-și permite să pună întrebări.
Deci, mă strecor din gară tiptil și plec să umblu pe străzi.
E mai bine.
Singurul lucru care mă-ncurcă e că nu știu
la ce oră se scoală filosofii, istoricii, profeții, psihologii
și cei care ne explică lucrurile complicate, prin urmare
nu știu cât ar trebui să umblu fără noimă pe străzi.
Și nici nu pot să întreb trecătorii. Risc
să nimeresc vreunul dispus să mă ia peste picior
și să râdă: “Nu știai ? Ne-am hotărât să venim, să plecăm,
să așteptàm și chiar să murim fără să ne mai punem întrebarea
de ce. Lumea s-a transformat intr-o gară, nu vezi ?”
Mai bine nu întreb. Tac și mă uit la ferestre.

Octavian Paler-”Pagini razlete” in “Rugati-va sa nu va creasca aripi”