nu-i vorba de niciun dar, ci de un simplu împrumut!

Oscar şi Tanti Roz

Eric-Emmanuel Schmitt

“– Ştii, Tanti Roz, am impresia că oamenii au născocit un alt fel de spital decât cel care există de-adevăratelea. Unu’ în care te faci că vii ca să te vindeci, când tu de fapt intri acolo ca să mori.

– Ai dreptate, Oscar. Şi cred că se face aceeaşi greşeală şi în ceea ce priveşte viaţa. Uităm că este fragilă, gingaşă, efemeră. Ne comportăm cu toţii de parcă-am fi nemuritori.”

[...]

“E de groază ce obosit puteam să fiu azi dimineaţă.

– E normal, Oscar, între douăzeci şi douăzeci şi cinci de ani ieşi seara, umbli pe la tot soiul de petreceri, duci o viaţă împrăştiată, nici prin minte nu-ţi trece să te menajezi. Şi vine o vreme când toate astea se plătesc. Ce-ai zice dacă i-am face o vizită lui Dumnezeu?

– A, i-ai aflat adresa?

– Cred că-l vom găsi la capelă.

– Tanti Roz m-a încotoşmănit de parcă plecam la Polul Nord, m-a luat în braţe şi ne-am dus la capelă, care se află în parcul spitalului, de cealaltă parte a peluzelor acoperite de gheaţă, mă rog, ce să-ţi mai explic toate astea că doar le ştii, e la tine acasă. Am avut un şoc dând cu ochii de statuia ta, adică văzând în ce hal erai, vreau să spun, ţintuit pe crucea aia, pe jumătate gol, slab, cu corpul tot numai o rană şi cu capul însângerat sub coroana de spini abia mai ţinându-se pe gât. Parcă ai fi fost eu. Asta m-a revoltat de-a binelea. Eu, dac-aş fi Dumnezeu, n-aş permite să fiu tratat astfel.”

[...]

“– Cum se face, Tanti Roz, că Dumnezeul ăsta al dumitale îngăduie să existe pe lume fiinţe ca Peggy şi ca mine?

– Noroc că existaţi, Oscar, băiatule, lumea n-ar fi la fel de frumoasă fără voi.

– Nu. Nu mă înţelegi. De ce lasă el să existe boală şi bolnavi? Din două una: ori e rău, ori nu prea e cine ştie ce de capul lui.

– Oscar, boala este un fapt, ca şi moartea, nu o pedeapsă.

– Se vede că dumneata nu eşti bolnavă!

– De unde ştii tu că nu sunt, băiete?”

[...]

“– La spital toată lumea te caută, Oscar. E stare de alertă. Părinţii tăi, sărmanii, sunt disperaţi. Au anunţat poliţia.

– Nici nu mă miră. Sunt destul de proşti ca să-şi închipuie c-am să-i iubesc mai mult când, prin grija lor, mi se vor pune cătuşele…

– Ce le reproşezi tu de fapt, Oscar?

– Le e frică de mine, Tanti Roz. N-au curajul să-mi vorbească. Şi cu cât le e lor mai frică, cu atât am şi eu impresia că sunt un monstru. De ce par atât de terorizaţi? Arăt chiar aşa de groaznic? Am început să put? Sau să devin idiot şi nu-mi dau eu seama?

– Nu de tine le e frică, Oscar. Ci de boală.

– Boala face parte din mine. De ce trebuie să se poarte altfel numai fiindcă sunt bolnav? Nu ştiu să iubească decât un Oscar sănătos?

– Ei te iubesc oricum, Oscar. Mi-au spus-o.

– Tu vorbeşti cu ei?

– Da. Sunt geloşi că ne înţelegem aşa de bine amândoi. Nu, de fapt nu geloşi, trişti. Trişti că nu reuşesc şi ei.

Am dat din umeri, dar mânia îmi cam trecuse de-acum. Tanti Roz mi-a mai dat o ceaşcă de ciocolată.

– Ştii, Oscar, într-o zi ai să mori. Dar părinţii tăi vor muri şi ei.

Eram nespus de mirat să aud asta. Nu-mi trecuse niciodată prin minte.

– Vor muri, da. Singuri. Purtând în suflet teribila remuşcare de a nu fi ştiut să se apropie de singurul lor copil, Oscar, lumina vieţii lor.

– Nu mai vorbi aşa, Tanti Roz, mă cuprinde amărăciunea când te aud.

– Dar la amărăciunea lor nu te gândeşti? Tu ai priceput din vreme că ai să mori pentru că eşti un băiat deosebit de isteţ, Oscar. Numai că ceea ce ţi-a scăpat din vedere e faptul că toată lumea moare. Părinţii tăi de asemenea, într-o zi. Şi eu la fel.

– Da, numai că eu, înaintea tuturor.

– Tu înaintea tuturor. Dar oare asta îţi dă toate drepturile? Chiar şi pe acela de a nu te gândi la ceilalţi?”

[...]

“Am impresia, Tanti Roz, că în Dicţionarul medical n-au băgat decât chestii speciale, probleme pe care le pot întâmpina unii şi alţii. Dar lucrurile care ne privesc pe toţi, Viaţa, Moartea, Credinţa, Dumnezeu au fost lăsate de-o parte.

– Ar fi poate mai bine să te uiţi în Dicţionarul filozofic, Oscar. Deşi, după părerea mea, chiar dacă vei găsi cuvintele care te interesează, s-ar putea să fii decepţionat. Sunt propuse acolo răspunsuri foarte diferite pentru fiecare noţiune.

– Cum aşa?

– Întrebările cele mai interesante rămân şi vor rămâne întrebări. Ele întreţin misterul. Fiece răspuns trebuie precedat de „poate că“. Doar întrebările neinteresante pot căpăta un răspuns definitiv.

– Vrei să spui că la „Viaţă“ nu există soluţie?

– Vreau să spun că la „Viaţă“ există mai multe soluţii, prin urmare ea n-are soluţie.

– După mine, Tanti Roz, singura soluţie la viaţă este să trăieşti.”

[...]

“Am azi o sută de ani. Ca Tanti Roz. Dorm cam mult, dar mă simt bine. Încerc să le explic părinţilor mei că viaţa e un dar buclucaş. La început ai tendinţa să-l supraestimezi crezând că viaţa pe care ai primit-o este veşnică. Apoi, dimpotrivă, îl subestimezi, găsind că-i o porcărie, scurtă de nu-nţelegi nimic din ea şi pe care uneori ţi-ar veni s-o arunci de să nu se vadă. Abia către sfârşit pricepi că nu-i vorba de nici un dar, ci de un simplu împrumut. Pe care trebuie să încerci să-l meriţi. La cei o sută de ani ai mei pot spune că ştiu despre ce vorbesc. Cu cât îmbătrâneşti mai mult, cu atâta se cade să ai bunul gust de a aprecia viaţa. Trebuie să devii rafinat, artist. La douăzeci de ani, orice cretin ştie să se bucure de viaţă, dar la o sută, când nici măcar să te mişti nu mai eşti în stare, trebuie să ştii să-ţi pui inteligenţa la lucru. Nu-mi dau seama dacă am reuşit să-I conving pe deplin. Fă-le tu o vizită. Du tu până la capăt ce-am început. Eu mă simt niţel cam obosit.”

Eric-Emmanuel Schmitt ,  Oscar şi Tanti Roz, ed Humanitas