“Întrebare: care este opusul credinţei?
Nu necredinţa. E prea categorică, prea sigură, prea închisă în sine , e tot un soi de credinţă
Îndoiala.
Condiţia umană. “(pg 114)
”Cine e el? Un exilat. Ceea ce nu trebuie confundat sau asimilat cu toate celelate cuvinte pe care le vehiculează lumea: azilant, refugiat politic, expatriat, imigrant, tăcere, viclenie. Exilul e visul unei întoarceri glorioase. Exilulul e viziunea unei revoluţii: Elba, nu Sfânta Elena. E un paradox fără sfârşit: priveşti înainte, privind mereu în urmă. Exilatul e ca o minge aruncată sus în aer. Stă acolo, în văzduh, încremenit în timp, transpus într-o fotografie. Condamnat la nemişcare, suspendat, neverosimil deasupra pământului său natal, aşteaptă momentul neverosimil în care fotografia va începe să se mişte şi pământul să îşi ceară ceea ce îi aparţine.” (pg 248)
“Dacă încearcă vreodată cineva să îţi spună că această planetă, cea mai frumoasă şi mai pervertită dintre toate, este cumva omogenă, compusă doar din elemente reconciliabile, şi că totul e logic , pune mâna pe telefon şi sună la confecţionerul de camăşi de forţă.” (pg 355)
“Din asfalt ţâşnesc mici boboci de flăcări, alimentati de grămezile abandonate de bunuri si vise. Se afla acolo şi un maldăr mic de invidie în descompunere: arde în noapte cu o flacără verde. Focurile au toate culorile curcubeului şi nu toate au nevoie de combustibil. El sulfă şi scoate florile de foc din goarnă, iar ele dansează pe asfalt, fără să le trebuiască nici combustibil nici rădăcini. Uite una roz! Ei, ştii ce-ar fi drăguţ? Ştiu: un trandafir argintiu…iar acum bobocii înfloresc în tufe, urcă precum nişte liane pe părţile din exterior ale turnurilor, se intind către vecini, formează garduri vii de flăcări multicolore. E ca şi când ai privi o grădină luminoasă, a cărei creştere e accelerată de multe mii de ori, o gradină care înfloreşte, se extinde şi devine prea deasă, încâlcită, de nepătruns, o grădina a himerelor întrepătrunse profund, rivalizând în felul ei propriu, incandescent, cu tufişul de mărăcini care a ţaşnit în jurul palatului frumoasei adormite într-un alt basm, odinioara, demult. “ (pg 554)
“Ah, de câte disocieri este capabilă mintea omului! s-a minunat sumbru Saladin. Ah, câte personalităţi contradictorii se îmbrâncesc şi se cutremură în aceste cufere de piele! Nu-i de mirare că nu putem să ne concentrăm foarte mult timp pe nimic. Nu-i de mirare că inventăm telecomenzi, dispozitive de sărit de la un program la altul. Dacă am întoarce respectivele instrumente asupra noastră, am descoperi mai multe canale decât ar putea visa vreodata un magnat al televiziunii prin cablu ori satelit…” (pg 617)
Salman Rushdie,Versetele satanice, Editura Polirom, 2007
adriana diaconu
