“Martin Marco hoinăreşte prin oraş fiindcă nu are chef să se ducă la culcare. Nu are la el o para chioară şi preferă să aştepte până când nu mai circulă metroul şi până dispar ultimele tramvaie galbene şi bolnave ale nopţii. Astfel , oraşul îi pare mai al lui, mai al oamenilor care, ca şi el, umblă fără o ţintă precisă , cu mâinile în buzunarele goale, uneori îngheţate şi ele, cu capul gol, cu ochii goliţi, iar în inimă având , fără ca nimeni să poată explica de ce, un gol profund şi implacabil.
[…] băncile de pe străzi sunt ca o antologie a tuturor necazurilor şi a aproape tuturor bucuriilor: bătrânul care-şi odihneşte astma, preotul care îşi citeşte cărţulia de rugăciuni, cerşetorul care se despăduchează , zidarul care prânzeşte în tovărăşia nevestesei, ftizicul care oboseşte, nebunul cu ochi enormi şi visători, muzicantul de stradă cu cornetul sprijinit pe genunchi, fiecare cu oful lui, mai mare sau mai mic, lasă în urma lor, pe scândurile băncii, acel iz obosit al cărnii care ajunge să înţeleagă pe deplin misterul circulaţiei sângelui. Şi mai sunt fata care-şi odihneşte urmările geamătului aceluia profund, şi doamna care citeşte un lung roman foileton de dragoste, şi oarba care aşteaptă să treacă orele, şi mica dactilografă care-si devorează sandvişul cu pâine neagră şi salam, şi canceroasa care-şi înghite durerea, şi toanta cu gura întredeschisă, din care se preling încet balele, şi vânzătoarea de mărunţişuri cu taraba sprijinită în poală, şi fetiţa căreia cel mai mult îî place să se uite cum urinează bărbaţii.” (pag. 264-265)
“Martin aleargă cu sufletul la gură, gâfâind , cu tâmplele arzând , cu limba lipită de cerul gurii, cu gătul sugrumat, cu picioarele moi, cu pantecul ca un Ariston cu arcul rupt, cu urechile ţiuind şi cu ochii mai miopi ca niciodată.
Martin încearcă să gândească în timp ce aleargă. Ideile se îmbrâncesc, se izbesc unele de altele, cad şi se ridică în interiorul capului său, care acum este mare cât un tren, că se miră cum de nu se loveşte de cele două rânduri de case de pe stradă. “( pag. 275)
“Au trecut trei sau patru zile. Atmosfera parcă începe să prevestescă Crăciunul. Deasupra Madridului, care seamană cu o plantă bătrână căreia-i dau fragede mlădiţe verzi, se aude uneori, în fierberea străzii, dulcea rostogolire a clopotelor vreunei capele. Oamenii îşi întretaie drumurile, grăbiţi. Nimeni nu se gândeşte la cel de alături, la omul acela care poate umblă cu privirea în pământ, cu stomacul distrus, ori cu un chist la plămân, ori cu capul răvăşit… ” ( pag 366)
Camilo Jose Cela , Stupul, Editura Polirom, 2009
Premiul Nobel pentru Literatură, 1989
adriana diaconu
