“Mi-e foarte dor, foarte dor de frumos şi de bun. E un dor care doare, doare chiar fizic. doare până la lacrimi. Am melancolia unor locuri pe care le-am văzut şi care nu sunt de pe lumea asta. Poate de aceea din când în când deschid geamul şi, uitându-mă la cer…zbor. De sus, oraşul pare mai frumos şi mai curat. Oamenii chiar sunt frumoşi. Luminile oraşului sunt calde şi bune. De sus o casă luminată e ca un cuib de păsări, îi simţi căldura şi îţi dă un sentiment de siguranţă, un sentiment de acasă.”
“În fiecare dintre noi există bun şi rău, alb şi negru.De câte ori întânlesc un om care ştiu că mi-a făcut rău, caut partea bună din el– să mă agăţ de ea şi să mă bucur de ea. Recunsc e greu, e foarte greu.”
“De ce aproape întotdeauna când ne fotografiem zâmbim? aproape întotdeauna arătăm că suntem fericiţi. Poate că în subconştient vrem ca imaginea noastră să rămână aşa, a unor oameni fericiţi. Şi e bine aşa. Asta ar trebui să rămână după noi. Barem o imagine într-o ramă, o imagine luminoasă. Îmi place să-mi imaginez imaginea imediat următoare după instantaneu. Cum s-au ridicat din poziţia de poză. Ce s-a întâmplat imediat după ce s-a luat fotografia.”
“Ciudat. Sentimentul de evadare îmi e mult mai accentuat dacă văd un geam deschis decât dacă văd o uşă. Da, probabil că pentru mine aşa e normal. Unde să păşesc după uşă, într-o orizontală? Pe când geamul mic, oval, din mansarda mea îmi arată un oval de cer. Cum să nu alegi verticala? Ce libertate.”
“Se fură tot. Suflete, idei, imagini, case şi maşini. Ar fi interesant un bazar unde ne-am putea recupera tote lucrurile astea, inclusiv anii furaţi. Oare în ce monedă s-ar vinde toate astea– în euro, dolari sau lei? Cam cât ar costa speranţele noastre sau visele noatre furate? Mi-ar plăcea un astfel de bazar colorat. Acolo să vezi cumpărături! Mi-aş încărca două plase de plastic. Le-aş duce acasă şi le-aş închide sub zeci de lacăte, să le păstrez bine. Numai că la ce ar folosi, toate închise la mine în debara, fără să le dau drumul în lume? Mai bine le-aş da de pomană cuiva. Poate că cineva are nevoie de toate ideile şi visele şi anii mei furaţi. Da le-aş da de pomană. Dar să nu-mi fie furate. M-as plimba prin bazarul ăsta colorat în fiecare duminică, pe soare. N-aş putea cumpăra decât ce-am pierdut eu. Mi-aş căuta de exemplu visele de bine printre cercei şi mărunţişuri, printre pagini vechi de carte sau în bujia asta înfundată. Visele mele se ascund, de teamă. Speranţele trebuie să le caut în maldăre de ciorapi sau la standul de blănuri vechi, mâncate de molii. Speranţele mele sunt obsedate să nu le fie frig şi caută căldură. Anii– habar n-am unde să-i caut. S-au aşezat la coadă undeva. Doamne, ce zi superba şi caldă! Mă plimb prin bazar şi ma uit la toate tarabele care-şi aşteaptă cumpăratorii. Milioane de vise , de speranţe, de ani care vor să se întoarcă la stăpânii lor. Mă plimb în soare cu două pungi de plastic, deocamdată goale, şi caut. Lumea în jurul meu zâmbeşte şi caută şi ea. Dar totul e fără încrâncenare. Căci suntem fericiţi că s-a deschis Bazarul! De nu vom găsi azi, ne vom întoarce duminica viitoare. Preţurile sunt minime. Poţi să-ţi iei un vis înapoi aproape pe nimic. Trebuie să dai numai un an-doi. Anul e singura monedă acceptată.”
Oana Pellea - Jurnal 2003-2009, Ed Humanitas,2009
adriana diaconu
