Despre verile când Lucian Blaga scria în „casa de la vie”
Interviu cu Dorli Blaga, fiica marelui poet Lucian Blaga
Ana Dorica Blaga (căsătorită Bugnaru) este fiica marelui poet Lucian Blaga. Stabilită la Bucureşti, a luptat o viaţă întreagă pentru editarea operelor complete ale tatălui ei, care s-a aflat foarte aproape de un Premiu Nobel în 1956. Drumul i-a fost barat de autorităţile comnuniste din propria-i ţară, care l-au declarat mai târziu autor interzis. Lucian Blaga a trăit alături de soţia lui, Cornelia Brediceanu, timp de doi ani la Lugoj, iar amintirile despre „casa de la vie” au rămas până azi în arhiva de familie.
– Doamnă Dorli Blaga, ce a însemnat perioada lugojeană pentru familia dumneavoastră?
– Aceste amintiri, inclusiv cele legate de Lugoj, au apărut într-o carte apărută la Cluj, la Editura Casa Cărţii de Ştiinţă şi intitulată „Cornelia Blaga Brediceanu – Jurnale”. Sunt jurnale ale mamei mele, cu prezentarea ramurei lugojene a familiei Brediceanu de pe la 1800 şi ceva, ediţia fiind îngrijită şi comentată de mine.
Tatăl meu şi-a făcut studiile la Viena, iar mama la Braşov, apoi în Elveţia, iar liceul şi universitatea la Viena. Acolo, la Viena s-au cunoscut părinţii mei. Ei s-au căsătorit la Cluj, în anul 1920 şi au stat acolo până în 1924. Din 1924 şi până în 1926 au locuit în casa avocatului Coriolan Brediceanu şi a bunicii mele. Pentru că mama era medic stomatolog, ea şi-a deschis acolo un cabinet, chiar în partea mare a locuinţei, care mai există pe strada Făgetului, la numărul 4. Părinţii mei locuiau în cealaltă parte, acolo unde fuseseră birourile lui Coriolan Brediceanu. După aceea, în 1926, au plecat în diplomaţie(n.r. – a fost ataşat şi consilier de presă în Polonia, Cehoslovacia şi Elveţia (1926–1936), subsecretar de stat la Ministerul de Externe (1936–1938) şi ministru plenipotenţiar al României în Portugalia, 1938–1939). Vara, tata îşi petrecea lungi perioade de timp la via din Lugoj, iar mama se ducea şi ea pe jos până la vie să-i fie alături. Tata scria acolo, la via lui Caius Brediceanu, în aşa-numita „casă de la vie”. A scris mult acolo, în acele veri. Era via lui Caius, nu a lui Coriolan, că aceea fusese vândută când acesta a murit. Caius era foarte bine situat din punct de vedere material şi era foarte generos din fire faţă de familie. A cumpărat altă vie şi acolo şi-a făcut casa şi gospodăria. Toţi din familia Brediceanu, şi Tiberiu şi descendenţii, puteau beneficia de această vie.
– Vă aminţiţi casa de la vie?
– Îmi amintesc că m-au dus la vie când aveam un an, am stat puţin acolo pentru că fusesem şi la Sibiu. Dar am revenit la Lugoj când s-au sărbătorit 80 de ani ai bunicii mele şi-mi amintesc că a fost foarte frumos, erau acolo toate rudele – şi familia Dobrin, mama şi fraţii… Mama adusese nişte lampioane de la Viena şi s-au pus în toată grădina viei, căci masa era afară. Asta a fost în 1936. După aceea, n-am mai fost la „casa de la vie” până în 1943. Atunci am venit dintr-o vizită unde fusesem invitaţi imediat lângă Craiova, cu mama mea şi am stat câtva timp la Lugoj, eu eram în vacanţa de la şcoală.
– Am înţeles că această casă de la Lugoj se transforma într-un salon generos unde erau invitate personalităţi culturale ale vremii…
– Da, era de exemplu familia lui Filaret Barbu, cu Gelu Barbu când era mic, pentru că ei erau şi rude mai îndepărtate cu familia mamei. Dar prea multe nu pot să vă spun despre aceste serate culturale. Gândiţi-vă, eu m-am născut în străinătate, în 1930, în Elveţia, la Berna. O lună am stat acolo în 1931, când aveam un an şi mă aduseseră prima dată în România. Apoi am plecat la Sibiu, la fratele tatei, unde era şi cealaltă bunică a mea. Dar Lugojul a fost primul contact cu ţara. Am revenit la Lugoj la mijlocul anilor ‘80 cu fiica mea, pe când era copil. Am vrut să afle pe unde a stat Blaga şi am stat de dimineaţa până seara, apoi am plecat la rudele noastre din Timişoara…
– Ce a însemnat pentru dumneavoastră reeditarea şi îngrijirea operei marelui Lucian Blaga, într-o perioadă când regimul comunist l-a trecut la index ca autor interzis?
– Tatăl meu a lăsat în urmă o vastă operă – eseuri, poezii şi piese de teatru, pe care eu le-am adunat într-o mare ediţie de autor, de 12 volume. La Lugoj, a scris nişte cicluri de poezii şi o serie de piese, lucruri care se regăsesc şi în paginile sale de jurnal.
Ca să vă răspund la întrebare, eram ameninţată, pur şi simplu. Acum în mai se împlinesc 50 de ani de la moartea tatălui meu. Era internat la Cluj, grav bolnav, avea cancer şi mai avea de trăit doar două-trei luni. Deşi era un autor interzis, pur şi simplu eu am iniţiat publicarea operei. De ce? Pentru că nu voiam să-l văd că moare supărat. Atunci am iniţiat eu, personal, ca să se tipărească acel prim volum mic de poezii care a apărut în 1962, de fapt. Dar toată iniţiativa am avut-o eu. După aceea am mai editat câteva volume sporadice. Ediţia aceea mare de 12 volume de autor am început-o tot eu în 1970, respectând editorialul şi testamentul lui. Am publicat tot, inclusiv filosofia, partea de poezie – două volume, toate fără prefaţă. M-am limitat la o singură prefaţă generală, semnată de istoricul şi criticul literar Şerban Cioculescu, pentru că am considerat că opera lui Blaga n-are nevoie de alte prezentări. A fost foarte greu, pentru că eu am fost cea care m-am bătut cu cenzura şi cu toate opreliştile, dar uite că am reuşit!
– Lucian Blaga a fost foarte aproape de a primi Premiul Nobel. Ce ne puteţi spune despre acest moment?
– Propunerile ca lui Lucian Blaga să-i fie acordat Premiul Nobel pentru literatură au venit numai din Occident, mai exact din Italia, din Franţa şi din Spania. Însă regulamentul Pemiilor Nobel cerea şi acordul ţării unde se află scriitorul, iar Constanţa Crăciun, ministrul culturii de atunci, evident că nu şi-a dat acordul. Asta era în toamna anului 1956. Adică era recomandat de Occident, iar drumul spre Premiul Nobel i-a fost barat în România! În acelaşi timp, atunci când se discuta la Stockholm despre acordarea Pemiului Nobel, Zaharia Stancu, care era preşedintele Uniunii Scriitorilor, a făcut un drum până acolo. Tata bănuia că scopul lui era să lanseze alte chestii negative pe seama lui. Cert este că i-a lipsit asentimentul de aici, din România. Constanţa Crăciun şi conducerea de partid au refuzat!
– Câţi candidaţi mai erau la ora aceea în discuţie?
– Mai erau doar doi candidaţi: tatăl meu şi un spaniol, Juan Ramon Jimenez. Erau în „finală” , cum s-ar spune la alegerile de acuma. Culmea e că Jimenez trăia în exil. Luptase în Războiul civil şi se refugiase în Puerto Rico, pe timpul dictaturii lui Franco. Aşa a fost, aşa s-a scris istoria.
– Aveţi de gând să reveniţi în Banat?
– Da, şi asta curând, înainte de Duminica Floriilor, adică 17 aprilie. La Timişoara va fi o premieră cu piesa „Meşterul Manole” a tatălui meu. Manifestarea se desfăşoară sub înaltul patronaj al Mitropoliei Banatului, iar Înalt Prea Sfinţia Sa, Mitropolitul Nicolae Corneanu mi-a trimis invitaţie. Cu două-trei zile înainte de spectacol, voi cere Mitropoliei să-mi dea o maşină să fac o vizită la Lugoj, măcar şi pentru două-trei ore. Vreau să văd cimitirul şi casa bunicilor. Ultima dată am fost la Lugoj în 2003, cu prilejul unei manifestări dedicate lui Blaga şi îmi amintesc că am fost foarte bine primită şi găzduită atunci.
adriana diaconu
