Balada rănitului dintre linii

Demostene Botez

Ce plumb mă leagă de pământ
Ce greu mi-e trupul şi ce frânt
Ce linişte e-n jur acum
Mi-e viaţa numai ca un fum

Îmi cad pe faţă fulgi de nea
Ca pe un bulgăr de mormânt
Şi nu-i nici ploaie şi nici vânt
Ce rece e pe faţa mea

 De unde-n gură-atât cobalt
Ce mult aş vrea să-mi fie cald
Să nu se-audă niciun tun
Ce-nalt e cerul şi ce bun

 Toate-s aproape şi departe
Şi parcă-s legănat de ape
Cu ochii în eternitate
Ce stranie singurătate

 Iar ninge tare şi mi-e frig
Aş vrea să mă ridic, să strig
Cine-i alături şi mă cheamă
Mamă, mamă

Poate că mă visează cineva -
De aceea gesturile
Îmi sunt atât de moi
Şi de neterminate,
Cu scopul uitat
La jumătatea mişcării,
Grotesc,
De aceea contururile mi se şterg
Secundă cu secundă
Şi faptele mi se topesc…
Şi poate cel ce mă visează
E smuls din când în când
Din somn,
Trezit,
Purtat cu sila-n viaţa lui
Adevărată,
De aceea mă-ntunec
Suspendată uneori
Ca de-un fir care se topeşte de nea,
Fără să ştiu
Dacă va mai adormi vreodată
Ca să mi se mai întâmple
Ceva.

Douăsprezece noaptea, cu dor

Nichita Stănescu

Coridor de ore, timp pierdut.
Frunze zburătoare, ţări de toamnă.
Străzile pe care am trecut
în gâtlejul amintirii se răstoarnă.
Trec secundele gravide; nasc urlând
picături de ploaie repetate,
vorbe ce s-au spus, îşi caută guri
să se lase în pereţii lor pictate.
Bate-o oră sus, dar pân-ajunge
sunetul la creier, se-nserează.
Dorm pavilioanele urechii, fuge
pe timpane o stafie trează.

Fernando Pessoa

Stau tolănit în fotoliu, e tîrziu, Vara s-a dus…
Nu visez, nu mă gîndesc la nimic, o lenevie îmi inundă creierul…
Acum nu există în lenevia mea ziua de mîine…
Ziua de ieri a fost un vis urît pe care altcineva l-a visat în mine…
Există o întrerupere laterală-n conştiinţa mea…
Continuă să rămînă întredeschise obloanele de la fereastra acestei seri
Deşi ferestrele sînt larg deschise…
Îmi urmăresc neatent senzaţiile fără legătură una cu alta,
Iar personalitatea mea se află undeva între trup şi suflet…

Ce n-aş da să am
O a treia stare pentru suflet, dacă el ar avea două…
O a patra stare pentru suflet, dacă el ar avea numai trei…
De imposibilitatea de a avea tot ceea ce eu nici măcar nu ajung să visez
Mă doare spinarea conştiinţei mele de a simţi…

Navele şi-au ridicat ancora,
Şi vor urma calea nu ştiu cărei zile ascunse,
Iar traseul pe care îl vor urma era scris în ritmuri,
În pierdutele ritmuri din cîntecele moarte ale marinarilor din vis…

Arbori nemişcaţi din grădină, văzuţi prin fereastră,
Atît de străini de mine, la un punct imperceptibil pentru conştientizarea de a-i vedea,
Arbori identici cu ideea că sînt doar faptul că eu îi văd,
Eu neputînd de pildă să creez ceva cum ar fi prezenţa unor arbori, care să nu provoace durere,
Neputînd eu coexista pe partea cealaltă cu acest eu care vă vede dinspre partea de aici,
Dar avînd şi posibilitatea să mă ridic de pe acest fotoliu împrăştiindu-mi pe jos visele…

Care vise?… Nu ştiu dacă am visat… Plecat-au ce nave, încotro?
Şi am avut toate aceste impresii dezlînate pentru că în tabloul de pe perete
Pleacă nişte nave – de fapt, nu tocmai nave, doar bărci, dar în mine sînt nave,
Şi e totdeauna mai bună imprecizia ce te leagănă decît certitudinea care este suficientă,
Fiindcă ceea ce-i destul sfîrşeşte acolo unde este destulul, iar acolo unde sfîrşeşte nu e destul,
Şi pentru că nimic asemănător cu acestea nu ar trebui să fie sensul vieţii…

Nu există substanţă de gîndire în materia de suflet cu care gîndesc…
Există doar geamuri larg deschise şi cu obloanele trase din pricina căldurii care a mai scăzut,
Şi mai există grădina inundată de lumină fără lumină iar şi iar, şi eu…

Prin fereastra deschisă, pe unghiul prin care privirea mea o culege,
Zăresc departe casa albă în care locuieşte… (Locatarul ei e abstract)
Nu mă mai uit, iar ochii mei rămaşi pe casa albă pe care nu o văd
Sînt ceilalţi ochi văzînd fără să fie fixaţi asupra ei, nava îndepărtîndu-se,
Iar mie, imobil, moleşit, somnoros,
Mi-a rămas numai marea să mă iluzionez şi sufăr…

Nava la care mă gîndesc eu nu va ajunge chiar pînă la palatele îndepărtate
Şi nici nu va găsi adăpost lîngă treptele ce coboară spre marea de neatins.
Minunatele grădini din ostroavele inexplicite nu le va întîlni.
Toate îşi pierd scopul cu care eu le adăpostesc sub porticul meu
Iar marea pătrunde prin ochii mei şi astupă porticul.

Dacă se face sau nu noapte, la ce bun lampa
De aprins prin casele de pe deal pe care nu le văd? Sînt şi eu pe acolo,
Umedă umbră în susurul havuzurilor nocturne fără lună, iar broaştele
Orăcăie-n vale tîrziu, căci totul e vale acolo unde zgomotul doare.

Miracol al apariţiei Maicii Angoaselor dinaintea nebunilor,
Minune a înnegririi pumnalului de care se foloseşte acţiunea,
Ochii închişi, capul înclinat pe coloana ţeapănă,
Iar lumea de dincolo de ferestre – peisaj fără de ruine…

Casă albă, navă neagră…

Fericire în Australia…

Sursa: http://www.dilemaveche.ro/sectiune/dileme-line/articol/casa-alba-nava-neagra

Ieşiri

Simona Grazia Dima

Orbitoare ieşirile noastre în zi,
pline de rost, preacuminţi.
Nu mai lungi ca secunda naşterii
unui lucru. Cînd nici o mamã
n-a apucat a vorbi.
Ieşiri. Între balustrade
de animale sãlbatice.
Între limbi de flãcãri devenite
fuioare de lînã. Dar nimeni
nu mai împleteşte, nu mai ţese.
Zãcem în substanţa despletitã
a unei plãceri care-nghite
cu lãcomie fragmente nepotrivite,
ininteligibile. Sosim la dorinţa cuiva
care geme încetişor, covîrşit
de ierburi putrede şi de false
cãrãri. Iatã-ne. Cãci a bãtut ora.
Ne poti privi pãrul de serpi argintii.
Fantasticul zvîrcolirii. Prospeţimea
arãtatã numai ţie. Fata, mai puternicã
decît orice medicament. Bate din nou.
Şi-atunci ne coborîm vãlurile,
ne retragem în metalul cenuşiu,
trãim sub valuri, în apa lui
odihnitoare.

Elegie pentru păpuşa cu tărâţe

Eugen Ionescu

S-a sfărâmat.
Păpuşa era o păpuşă caraghioasă.
Când trăgeai sfoara stângă,
Şi piciorul stâng,
Când trăgeai sfoara dreaptă.
Acum nu mai mişcă nimic
Şi nimeni nu poate face nimic.
Nimeni nimic.
Gata.
Ea are ochiul bleg şi plângăreţ,
Gura strâmbă,
Şi din cot şi din cap şi din gât:
Tărâţe, tărâţe, tărâţe.
N-avea numai tărâţe în ea.
Sângele s-a scurs şi nu s-a văzut
Dar viaţa a rămas sugrumată.
Şi vârâtă aici printre paie,
Printre zdrenţe,
Printre lemne,
Sub pupila bleagă de cârpă
Nu este pentru nimeni un păcat.
Păpuşa era o păpuşe caraghioasă
Şi julită la nas.

Din antologia alcătuită de Mihai Rădulescu
“Aceşti mari poeţi mici”

Toamna, noapte, ploua!…
Trei drumeti sosesc
Uzi ca trei cadavre scoase dintr-un lac.

Trei drumeti in fata portii se opresc
Si-apoi bat…
De-a lungul gangului rasuna
Un cuvant
Si-n urma, altul :
Noapte buna!
Si pe urma tac.
Nu raspunde nimeni…
Trei drumeti asteapta
Muti ca trei schelete ce-si cata mormantul.
Ploaia cade deasa, repede si dreapta,
Deasa ca nisipul,
Repede ca vantul,
Dreapta ca sageata…
Si drumetii-asteapta,
Si se face ziua…
Trei drumeti pornesc
Albi ca beduinii vastelor Sahare,
Trei drumeti Castelul mortii ocolesc,
Si tacuti,
Prin tara celor ce-i privesc,
Trec ca nefiinta noptilor polare
Si se pierd in zare
Ca trei iahturi albe, mute, calatoare!…
— Cine-au fost drumetii?
Cine i-a trimis
Sa ne bata-n poarta si sa ne destepte,

Sa re-nvie glasul umedelor trepte
Si sa ne-ntrerupa ne’ntreruptul vis?…
Cine-a fost nebunul care i-a trimis?
Nu raspunde nimeni!…
Straniile umbre s-au pierdut in zare…
Toamna, ziua, soare!…

George Bacovia

Mai bine singuratec şi uitat,
Pierdut să te retragi nepăsător.
În ţara asta plină de humor,
Mai bine singuratec şi uitat.

În cerc barbar şi fără sentiment,-
Prin asta eşti celebră-n Orient,
O, ţară tristă, plină de humor…

Ţipătul

Ana Blandiana