sã regretãm ce-am gresit si sã gresim din nou

Avem timp

Octavian Paler

Avem timp pentru toate.

Sã dormim,

sã alergãm în dreapta si-n stînga,

sã regretãm ce-am gresit si sã gresim din nou,

sã-i judecãm pe altii si sã ne absolvim pe noi însine,

avem timp sã citim si sã scriem,

sã corectãm ce-am scris, sã regretãm ce-am scris,

avem timp sã facem proiecte si sã nu le respectãm,

avem timp sã ne facem iluziisi sã rãscolim prin cenusa lor mai tîrziu.

Avem timp pentru ambitii si boli,

sã învinovãtim destinul si amãnuntele,

avem timp sã privim norii, reclamele sau un

accident oarecare,

avem timp sã ne-alungãm întrebãrile,

sã amînãm rãspunsurile,

avem timp sã sfãrîmãm un vis si sã-l reinventãm,

avem timp sã ne facem prieteni,

sã-i pierdem,

avem timp sã primim lectii si sã le uitãm

dupã-aceea,

avem timp sã primim daruri si sã nu le-ntelegem.

Avem timp pentru toate.

Nu e timp doar pentru putinã tandrete.

Cînd sã facem si asta murim.

 

m-am nascut si eu

Am zarit lumina

Marin Sorescu

Am zarit lumina pe pamant
Si m-am nascut si eu
Sa vad ce mai faceti
Sanatosi? Voinici?
Cum o mai duceti cu fericirea?
Multumesc, nu-mi raspundeti.
Nu am timp de raspunsuri,
Abia daca am timp sa pun intrebari
Dar imi place aici.
E cald, e frumos,
Si atata lumina incat
Creste iarba.
Iar fata aceea, iata,
Se uita la mine cu sufletul…
Nu, draga, nu te deranja sa ma iubesti.
O cafea neagra voi servi, totusi
Din mana ta.
Imi place ca tu stii s-o faci
Amara.

ma bucur totdeauna ca sunt.

Sunt un om viu

Nichita Stanescu

Sunt un om viu.
Nimic din ce-i omenesc nu mi-e strain.
Abia am timp sa ma mir ca exist, dar
ma bucur totdeauna ca sunt.

Nu ma realizez deplin niciodata, 
pentru ca 
am o idee din ce in ce mai buna
despre viata

Ma cutremura diferenta dintre mine
si firul ierbii, 
dintre mine si lei, 
dintre mine si insulele de lumina
ale stelelor.
Dintre mine si numere, 
bunaoara între mine si 2, între mine si 3.

Am si-un defect, un pacat:
iau în serios iarba, 
iau în serios leii, 
miscarile aproape perfecte ale cerului.
Si-o rana întâmplatoare la mâna
ma face sa vad prin ea, 
ca printr-un ochean, 
durerile lumii, razboaiele.

Dintr-o astfel de întâmplare
mi s-a tras marea întelegere
pe care-o am pentru Ulise – si 
admiratia ce i-o port
barbatului cu chip ursuz, Dante Alighieri.

Cu greu mi-as putea imagina 
un pamânt pustiu, rotindu-se
în jurul soarelui…
(Poate fiindca exista pe lume
astfel de versuri.)

Îmi place sa râd, desi
râd rar, având mereu câte o treaba, 
ori calatorind cu o pluta, la nesfârsit, 
pe oceanul oval al fanteziei.

E un spectacol de neuitat acela 
de-a stii, 
de a descoperi
harta universului în expansiune, 
în timp ce-ti privesti
o fotografie din copilarie!

E un trup al tau, vechi, 
pe care l-ai ratacit
si nici macar un anunt, dat
cu litere groase, 
nu-ti ofera vreo sansa
sa-l mai regasesti.

Îmi desfac papirusul vietii
plin de hieroglife, 
si ceea ce pot comunica
acum, aici, 
dupa o descifrare anevoioasa, 
dar nu lipsita de satisfactii, 
e un poem închinat pacii.

E o fertilitate nemaipomenita
în pamânt si-n pietre si în schelarii, 
magnetic, timpul, clipita cu clipita, 
gândurile mi le-nalta 
ca pe niste trupuri vii. 

E o fertilitate nemaipomenita
în pamânt si-n pietre si în schelarii
Umbra de mi-as tine-o doar o clipa pironita, 
s-ar si umple de ferigi, de balarii!

Doar chipul tau prelung, iubito, 
lasa-l asa cum este, razimat
între doua batai ale inimii mele, 
ca între Tigru
si Eufrat. 

Numai noi, cei de atunci, nu mai suntem aceiaşi.

Pot să scriu cele mai triste versuri în seara asta

Pablo Neruda

Pot să scriu cele mai triste versuri în seara asta.
Să scriu, de exemplu: “Noaptea-i înstelată, şi tremură, albaştri, aştrii în depărtare”.
Vântul nopţii se roteşte în cer şi cântă.

Pot să scriu cele mai triste versuri în seara asta.
Eu am iubit-o, şi câteodată şi ea m-a iubit.

În nopţi ca asta am avut-o în braţele mele.
Am sărutat-o de atâtea ori sub cerul infinit.

Ea m-a iubit, şi câteodată şi eu am iubit-o.
Cum să nu-i fi iubit iubit ochii ei mari şi nemișcați

Pot să scriu cele mai triste versuri în seara asta.
Să mă gândesc că n-o mai am. Să simt că am pierdut-o.

Să ascult noaptea imensă, mai imensă fără ea.
Şi versul cade-n suflet ca roua peste iarbă.

Ce contează că iubirea mea n-a putut-o păstra.
Noaptea-i înstelată şi ea nu e cu mine.

Asta-i tot. În depărtare cineva cântă. În depărtare.
Sufletul meu nu vrea să înţeleagă că a pierdut-o.

Ca şi cum ar vrea s-o aproprie privirea mea o caută.
Inima mea o caută, şi ea nu e cu mine.

Aceeaşi noapte face să albească aceiaşi arbori.
Numai noi, cei de atunci, nu mai suntem aceiaşi.

N-o mai iubesc, e-adevărat, dar cât am iubit-o.
Vocea mea semăna cu vântul ca să-i atingă auzul.

A altuia. O fi a altuia. Cum înainte a fost a săruturilor mele.
Vocea ei, trupul ei conturat clar. Ochii ei infiniţi.

N-o mai iubesc, e-adevărat, dar poate-o mai iubesc.
E-atât de scurtă iubirea, şi atât de lungă uitarea.

Pentru că în nopţi ca asta am avut-o în braţele mele,
sufletul meu nu vrea să înţeleagă că a pierdut-o.

Chiar dacă asta e ultima durere pe care mi-o provoacă,
şi astea ultimile versuri pe care i le mai scriu. 

câteodată floare

 

Călugărul   bătrân îmi șoptește din prag

Lucian Blaga

Tinere care mergi prin iarba schiţului meu,
mai este mult pân-apune soarele?

Vreau să-mi dau sufletul
deodata cu şerpii striviţi în zori
de ciomegele ciobanilor.
Nu m-am zvârcolit şi eu în pulbere ca ei?
Nu m-am sfredelit şi eu în soare ca ei?

Viaţa mea a fost tot ce vrei,
câteodată fiara,
câteodată floare,
câteodată clopot-ce se certa cu cerul.

Azi tac aici, şi golul mormântului
îmi sună în urechi ca o talangă de lut.
Aștept în prag răcoarea sfârşitului.
Mai este mult? Vino, tinere,
ia ţărâna în pumn
şi mi-o presară pe cap în loc de apă şi vin.
Botează-mă cu pământ.

Umbra lumii îmi trece peste inima.

Ocoleşte-mă cu groază…

Romanța zilelor de ieri

Ion Minulescu

Taci,
Să nu-mi deştepţi tristeţea amintirilor culcate
În sicriurile-albastre ale zilelor de ieri!…
Taci,
Să nu-mi deştepţi în suflet tragediile jucate
În aplauzele mute ale-ntâielor dureri!
Treci tăcut ca beduinul ce cutreieră nisipul,
Treci tăcut ca cel ce-şi pune mâinile-n cruciş pe piept,
Şi să nu mă chemi pe nume -
Să-mi deştepţi din piatră chipul
Sfinxului,
Ce-ar vrea să-mi spună că e timpul să-l deştept…
Ocoleşte-mă cu groază, ca pe-un stârv de om ucis -
Nu de oameni,
Ci de mâna ne’ntrupatelor dorinţi -
Şi pe piatra-mi funerară nu citi poemul scris
De nebunul din cetatea plină numai de cumunţi!…
Ocoleşte-mă cu groază…
Dar opreşte-te deoparte,
Să mă poţi privi de-a-ntregul
Şi să-mi spui ce vezi…
Eu sunt
Stropul vinului ce scade prin paharele deşarte
Şi romanţa nesfârşită, căci arcuşele s-au frânt!

încă aripile mă ţin

Sunt tânăr, Doamnă

Mircea Dinescu 

Sunt tânăr, Doamnă, vinul mă ştie pe de rost
şi ochiul sclav îmi cară fecioarele prin sânge,
cum aş putea întoarce copilul care-am fost
când carne-mi înfloreşte şi doar uitarea plânge.

Sunt tânăr, Doamnă, lucruri am aşezat destul
ca să pricep căderea din somn spre echilibru,
dar bulgări de lumină dac-aş mânca, sătul
nu m-aş încape în pielea mea de tigru.

Sunt tânăr, Doamnă, tânăr cu spatele frumos
şi vreau drept hrană lapte din sfârcuri de cometă,
să-mi crească ceru-n suflet şi stelele în os
şi să dezmint zăpada pierdut în piruetă.

Sunt tânăr, Doamnă, încă aripile mă ţin
chiar de ating pământul pe-aproape cu genunchii,
această putrezire mă-mbată ca un vin
căci simt curgând prin dânsa bunicile şi unchii.

Sunt tânăr, Doamnă, tânăr, de-aceea nu te cred,
oricât mi-ai spune, timpul nu-şi ascute gheara
deşi arcaşii ceţii spre mine îşi reped
săgeţile vestirii, sunt tânăr. Bună seara!

De ce te-am auzit?

 Morgenstimmung

Tudor Arghezi

Tu ti-ai strecurat cantecul in mine
Intr-o dup-amiaza, cand
Fereastra sufletului zavorata bine
Se deschisese-n vant,
Fara sa stiu ca te aud cantand.
Cantecul tau a umplut cladirea toata,
Sertarele, cutiile, covoarele,
Ca o lavanda sonora. Iata,
Au sarit zavoarele
Si manastirea mi-a ramas descuiata.
Si poate ca nu ar fi fost nimic
Daca nu intra sa sape,
Cu cantecul, si degetul tau cel mic,
Care pipaia mierlele pe clape -
Si-ntreaga ta faptura, aproape.
Cu tunetul se prabusira si norii
In incaperea universului inchis.
Vijelia aduse cocorii,
Albinele, frunzele… Mi-s
Subrede barnele, ca foile florii.
De ce-ai cantat? De ce te-am auzit?
Tu te-ai dumicat cu mine vaporos -
Nedespartit – in bolti.
Eu veneam de sus, tu veneai de jos.
Tu soseai din vieti, eu veneam din morti.

luminos

Tinerii

Nichita Stănescu

Se sărută, ah, se sărută, se sărută
tinerii pe străzi, în bistrouri, pe parapete,
se sărută întruna ca şi cum ei însuşi
n-ar fi decât nişte terminaţii
ale sărutului.
Se sărută, ah, se sărută printre maşinile-n goană,
în staţiile de metrou, în cinematografe,
în autobuze, se sărută cu disperare,
cu violenţă, ca şi cum
la capătul sărutului, la sfârşitul sărutului, dupa sărut
n-ar urma decât bătrâneţea proscrisă
şi moartea.
Se sărută, ah, se sărută tinerii subţiri
şi îndrăgostiţi, atât de subţiri, ca şi cum
ar ignora existenţa pâinii pe lume.
Atât de îndrăgostiţi, ca şi cum, ca şi cum
ar ignora existenţa însuşi a lumii.
Se sărută, ah, se sărută ca şi cum ar fi
în întuneric, în întunericul cel mai sigur,
ca şi cum nu i-ar vedea nimeni, ca şi cum
soarele ar urma să răsară
luminos
abia
după ce gurile rupte de sărut şi-nsângerate
n-ar mai fi în stare să se sărute
decât cu dinţii.

Ştiţi cumva în ce an suntem?

Dorință

Ana Blandiana

…să fie o dimineaţă copilăroasă şi moale
Prin care, trecând, lumina să scoată
Foşnet de frunză uscată;
Şi miroase-n odaie
A creioane ascuţite prelung
Şi-a hârtie neîncepută;
Din gânduri, din dragoste
Sau numai din somn trezindu-mă
Bucuroasă, buimacă,
Să trag pe mine o haină,
Să ies năucită în stradă
Cu picioarele goale-n pantofi
Şi să întreb fericită:
Ştiţi cumva în ce an suntem?