luminos

Tinerii

Nichita Stănescu

Se sărută, ah, se sărută, se sărută
tinerii pe străzi, în bistrouri, pe parapete,
se sărută întruna ca şi cum ei însuşi
n-ar fi decât nişte terminaţii
ale sărutului.
Se sărută, ah, se sărută printre maşinile-n goană,
în staţiile de metrou, în cinematografe,
în autobuze, se sărută cu disperare,
cu violenţă, ca şi cum
la capătul sărutului, la sfârşitul sărutului, dupa sărut
n-ar urma decât bătrâneţea proscrisă
şi moartea.
Se sărută, ah, se sărută tinerii subţiri
şi îndrăgostiţi, atât de subţiri, ca şi cum
ar ignora existenţa pâinii pe lume.
Atât de îndrăgostiţi, ca şi cum, ca şi cum
ar ignora existenţa însuşi a lumii.
Se sărută, ah, se sărută ca şi cum ar fi
în întuneric, în întunericul cel mai sigur,
ca şi cum nu i-ar vedea nimeni, ca şi cum
soarele ar urma să răsară
luminos
abia
după ce gurile rupte de sărut şi-nsângerate
n-ar mai fi în stare să se sărute
decât cu dinţii.

Ştiţi cumva în ce an suntem?

Dorință

Ana Blandiana

…să fie o dimineaţă copilăroasă şi moale
Prin care, trecând, lumina să scoată
Foşnet de frunză uscată;
Şi miroase-n odaie
A creioane ascuţite prelung
Şi-a hârtie neîncepută;
Din gânduri, din dragoste
Sau numai din somn trezindu-mă
Bucuroasă, buimacă,
Să trag pe mine o haină,
Să ies năucită în stradă
Cu picioarele goale-n pantofi
Şi să întreb fericită:
Ştiţi cumva în ce an suntem?

De ce-ai mai fi rămas?

De-abia plecaseși

Tudor Arghezi

 

 

De-abia plecaseşi. Te-am rugat să pleci.
Te urmăream de-a lungul molatecii poteci,
Pân-ai pierit, la capăt, prin trifoi.
Nu te-ai uitat o dată înapoi!

Ţi-as fi făcut un semn, după plecare,
Dar ce-i un semn din umbră-n depărtare?

Voiam să pleci, voiam şi să rămâi.
Ai ascultat de gândul ce-l dintâi.
Nu te oprise gândul fără glas.
De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?

idealuri şi mai grozave.

Perpetuum mobile

Marin Sorescu

Între idealurile oamenilor 
Şi realizarea lor 
Întotdeauna va exista 
O diferenţă de nivel 
Mai mare 
Decât cea mai înaltă cascadă.

Se poate folosi raţional 
Această cădere 
De speranţe, 
Construindu-se pe ea ceva 
Ca o hidrocentrală.

De la energia astfel câştigată, 
Chiar dacă n-o să reuşim 
Să ne aprindem decât ţigările, 
Tot e ceva, 
Pentru că, fumând, ne putem gândi serios 
La nişte idealuri şi mai grozave.

În haosul vieții nici noi nu ne-am găsit…

Dialog de iarnă

                                                                     George Bacovia

Fereastra e-o poemă de plumb și de scântei,
Orașul adoarme troienit.
Mult mai târziu de miezul nopții sunt orele trecute…
În haosul vieții nici noi nu ne-am găsit…
O, vino, cel puțin, acum, prin forțele necunoscute;
– Să viu ?
– Oh ! mi-i frică…
– Vezi !
– Hai !
– Am venit ;
– Unde ?
– Lângă tine ;
– Plâng…
– Plâng…
– Taci…
– Hai…
– Hai ;
– În infinit…
– În infinit ;
– Cântă…
– Vis ;
– Da…
– Nu.
– Nu…
– Minus ;
– Minus…
– Plus ;
– Plus…
– Armonie.
– Armonie…
– Când ?
– Când…
– Poate ;
– Poate…
– Of !

Fereastra e-o poemă de plumb, și de scântei.
O zi de promoroacă în cameră pătrunde…
Sirenele de muncă vibrează, plângător ;
Orașul e-un ghețar de fum, de clopoței,
Și de fior…
– Unde… Unde ? !

de aceea poate

 Și poate de aceea…

Nichita Stănescu

Şi poate de aceea, că nu suntem metalici
şi nici încetiniţi, şi nici lemnoşi,-
de aceea poate, când cocoşii galici
se bat cu penele-nfoiate şi frumoşi,-
noi ridicăm din noi, un glob de gând spre vid
şi-l sprijinim în pălmi, deasupra, sus,
şi soarele se alungeşte spre el şi îşi deschid
încă ceva din ele
luminile de nespus.

şi se curbează câmpul supt, spre globul
acesta, doritor,
şi viitorul îşi întinse leneş lobul
înspre prezent, rupându-se din viitor

De-aceea poate apărăm mai palizi,
şi-n largi mişcări orizontale, de înot,
un glob de gând întindem, tot şi tot
mai sus, spre sorii candizi…

până se lipesc de el bucăţi de cer albastre
şi-aterizate păsări, cu umbrele zburând,
şi relieful viu al trupurilor noastre
devine relieful acestui glob de gând.

Şi taci.

Perplexitate

Octavian Paler

Tu spui, liniştit: “adevăr”.
Ei se uită la tine şi tac,
fără să priceapă ce vrei,
dar pentru că sunt oameni educaţi
întreabă: “Cât costă?”
Tu le arăţi mâinile goale,
dar ei nu mai pricep gestul de mult
şi, nedumeriţi, dau să plece.
Tu alergi şi le spui: “speranţă”.
Politicoşi, ei se opresc şi te întreabă
încă o dată: “Cât costă?”
Iar tu nu ştii ce valoare are speranţa. Şi taci.