Casă albă navă neagră
Fernando Pessoa
Stau tolănit în fotoliu, e tîrziu, Vara s-a dus…
Nu visez, nu mă gîndesc la nimic, o lenevie îmi inundă creierul…
Acum nu există în lenevia mea ziua de mîine…
Ziua de ieri a fost un vis urît pe care altcineva l-a visat în mine…
Există o întrerupere laterală-n conştiinţa mea…
Continuă să rămînă întredeschise obloanele de la fereastra acestei seri
Deşi ferestrele sînt larg deschise…
Îmi urmăresc neatent senzaţiile fără legătură una cu alta,
Iar personalitatea mea se află undeva între trup şi suflet…
Ce n-aş da să am
O a treia stare pentru suflet, dacă el ar avea două…
O a patra stare pentru suflet, dacă el ar avea numai trei…
De imposibilitatea de a avea tot ceea ce eu nici măcar nu ajung să visez
Mă doare spinarea conştiinţei mele de a simţi…
Navele şi-au ridicat ancora,
Şi vor urma calea nu ştiu cărei zile ascunse,
Iar traseul pe care îl vor urma era scris în ritmuri,
În pierdutele ritmuri din cîntecele moarte ale marinarilor din vis…
Arbori nemişcaţi din grădină, văzuţi prin fereastră,
Atît de străini de mine, la un punct imperceptibil pentru conştientizarea de a-i vedea,
Arbori identici cu ideea că sînt doar faptul că eu îi văd,
Eu neputînd de pildă să creez ceva cum ar fi prezenţa unor arbori, care să nu provoace durere,
Neputînd eu coexista pe partea cealaltă cu acest eu care vă vede dinspre partea de aici,
Dar avînd şi posibilitatea să mă ridic de pe acest fotoliu împrăştiindu-mi pe jos visele…
Care vise?… Nu ştiu dacă am visat… Plecat-au ce nave, încotro?
Şi am avut toate aceste impresii dezlînate pentru că în tabloul de pe perete
Pleacă nişte nave – de fapt, nu tocmai nave, doar bărci, dar în mine sînt nave,
Şi e totdeauna mai bună imprecizia ce te leagănă decît certitudinea care este suficientă,
Fiindcă ceea ce-i destul sfîrşeşte acolo unde este destulul, iar acolo unde sfîrşeşte nu e destul,
Şi pentru că nimic asemănător cu acestea nu ar trebui să fie sensul vieţii…
Nu există substanţă de gîndire în materia de suflet cu care gîndesc…
Există doar geamuri larg deschise şi cu obloanele trase din pricina căldurii care a mai scăzut,
Şi mai există grădina inundată de lumină fără lumină iar şi iar, şi eu…
Prin fereastra deschisă, pe unghiul prin care privirea mea o culege,
Zăresc departe casa albă în care locuieşte… (Locatarul ei e abstract)
Nu mă mai uit, iar ochii mei rămaşi pe casa albă pe care nu o văd
Sînt ceilalţi ochi văzînd fără să fie fixaţi asupra ei, nava îndepărtîndu-se,
Iar mie, imobil, moleşit, somnoros,
Mi-a rămas numai marea să mă iluzionez şi sufăr…
Nava la care mă gîndesc eu nu va ajunge chiar pînă la palatele îndepărtate
Şi nici nu va găsi adăpost lîngă treptele ce coboară spre marea de neatins.
Minunatele grădini din ostroavele inexplicite nu le va întîlni.
Toate îşi pierd scopul cu care eu le adăpostesc sub porticul meu
Iar marea pătrunde prin ochii mei şi astupă porticul.
Dacă se face sau nu noapte, la ce bun lampa
De aprins prin casele de pe deal pe care nu le văd? Sînt şi eu pe acolo,
Umedă umbră în susurul havuzurilor nocturne fără lună, iar broaştele
Orăcăie-n vale tîrziu, căci totul e vale acolo unde zgomotul doare.
Miracol al apariţiei Maicii Angoaselor dinaintea nebunilor,
Minune a înnegririi pumnalului de care se foloseşte acţiunea,
Ochii închişi, capul înclinat pe coloana ţeapănă,
Iar lumea de dincolo de ferestre – peisaj fără de ruine…
Casă albă, navă neagră…
Fericire în Australia…
Sursa: http://www.dilemaveche.ro/sectiune/dileme-line/articol/casa-alba-nava-neagra
adriana diaconu
