Feeds:
Posturi
Comentarii

Da

                                                                     de Octavian Paler

Da, nu e totdeauna o intelepciune sa spui
ca muzele tac intre arme.
Cuvintele mele sunt aici si le strang
ca pe o lance.
Mama, iarta-ma, nu puteam altfel.
Stiu, tu ai tacut toata viata
si ar fi trebuit si eu sa fac, poate, la fel,
dar trebuia odata ca din tacerea noastra
sa tasneasca un strigat
si, iata-l, imi umple gura de speranta si lacrimi
si de o tristete insorita
ce-mi apartine, nu mai stiu,
mie sau mormantului meu. Dar
aceasta aproape nu mai are
nici o importanta.

 

Oseminte pierdute 

Tudor Arghezi

Iubirea noastră a murit aici.
Tu frunză cazi, tu creangă te ridici.

Atât amar de ani e de atunci!
Glicină tu, florile-ţi arunci.

A mai venit de-atuncea să vă asculte,
Voi plopi adânci, cu voci şi şoapte multe?

Voi aţi rămas întorşi tot spre apus,
Voi creşteţi toţi de-a pururea în sus.

N-o mai zăriţi, din vârfuri, nicăieri?
Ştiţi voi ce vorbă este vorba “ieri”?

La poartă, umbr-aceluiaşi ştejar,
Mă rog, intrând de domnul grădinar.

Fântâna curge, ca şi-atunci, mereu,
Tu curgi, fântână, pe trecutul meu.

Şi toate sunt precum le-am cunoscut,
Rămase-aşa, ca dintr-un început.

I-am spus că vreau să caut un mormânt,
Pe care l-am săpat, de mult, cântând.

Şi mi-a răspuns că nu e în grădina lui.
E-adevărat. Nu este mormântul nimănui.

Cine
Marin Sorescu
Să cercetăm bine
Cine se ascunde sub noi,
Să fim foarte atenţi
Pe cine numim
Eu.

Că nu mai poţi
Avea încredere oarbă
În nimeni,
Să fim atenţi, mai ales,
Pe cine numim
Eu.

Îndesaţi cu genunchiul
Sub nişte măşti,
Atât de convenţionale,
Râsul, plânsul, iubirea,
Ne căznim, stângaci,
Să fim familiari cu noi.

Poate chiar reuşim
În unele momente,
Dar ne speriem grozav
Când ne auzim glasul.

Cădere liberă

 Claudia Ghişoiu

Cad în abis.
Un nesfârşit cuprins
În care mă afund uitând de tot.
Adânc în noaptea conştiinţei umane
E atât de linişte
Încât mă pot auzi gândind.
Mă întorc cu faţa în sus.
Privesc lumina soarelui
Ce mă izbeşte cu violenţă:
Încât îmi simt ochii arzând
De o durere insuportabilă
Şi atunci îi închid
 Nimic nu se schimbă,cred
Pentru că lumina şi întunericul
Ţin de perspectivă.
 Oricum liniştea e aceeaşi
Gândurile în acelaşi haos.

Mă întorc de unde am plecat.

(volum Zeii Fecioarei)

 

Iarna pe uliţă

de George Coşbuc
A-nceput de ieri să cadă
Câte-un fulg, acum a stat,
Norii s-au mai răzbunat
Spre apus, dar stau grămadă
Peste sat.

Nu e soare, dar e bine,
Şi pe râu e numai fum.
Vântu-i liniştit acum,
Dar năvalnic vuiet vine
De pe drum.

Sunt copii. Cu multe sănii,
De pe coastă vin ţipând
Şi se-mping şi sar râzând;
Prin zăpadă fac mătănii;
Vrând-nevrând.

Gură fac ca roata morii;
Şi de-a valma se pornesc,
Cum prin gard se gâlcevesc
Vrăbii gureşe, când norii
Ploi vestesc.

Cei mai mari acum, din sfadă,
Stau pe-ncăierate puşi;
Cei mai mici, de foame-aduşi,
Se scâncesc şi plâng grămadă
Pe la uşi.

Colo-n colţ acum răsare
Un copil, al nu ştiu cui,
Largi de-un cot sunt paşii lui,
Iar el mic, căci pe cărare
Parcă nu-i.

Haina-i măturând pământul
Şi-o târăşte-abia, abia:
Cinci ca el încap în ea,
Să mai bată, soro, vântul
Dac-o vrea!

El e sol precum se vede,
Mă-sa l-a trimis în sat,
Vezi de-aceea-i încruntat,
Şi s-avântă, şi se crede
Că-i bărbat;

Cade-n brânci şi se ridică
Dând pe ceafă puţintel
Toată lâna unui miel:
O căciulă mai voinică
Decât el.

Şi tot vine, tot înoată,
Dar deodată cu ochi vii,
Stă pe loc – să mi te ţii!
Colo, zgomotoasa gloată,
De copii!

El degrabă-n jur chiteşte
Vrun ocol, căci e pierdut,
Dar copiii l-au văzut!
Toată ceata năvăleşte
Pe-ntrecut.

- “Uite-i, mă, căciula, frate,
Mare cât o zi de post -
Aoleu, ce urs mi-a fost!
Au sub dânsa şapte sate
Adăpost!

Unii-l iau grăbit la vale,
Alţii-n glumă parte-i ţin -
Uite-i, fără pic de vin
S-au jurat să-mbete-n cale
Pe creştin!

Vine-o babă-ncet pe stradă
În cojocul rupt al ei
Şi încins cu sfori de tei.
Stă pe loc acum să vadă
Şi ea ce-i.

S-oţărăşte rău bătrâna
Pentru micul Barba-cot.
- “Aţi înnebunit de tot -
Puiul mamii, dă-mi tu mâna
Să te scot!

Cică vrei să stingi cu paie
Focul când e-n clăi cu fân,
Şi-apoi zici că eşti român!
Biata bab-a-ntrat în laie
La stăpân.

Ca pe-o bufniţ-o-nconjoară
Şi-o petrec cu chiu cu vai,
Şi se ţin de dânsa scai,
Plină-i strâmta ulicioară
De alai.

Nu e chip să-i faci cu buna
Să-şi păzească drumul lor!
Râd şi sar într-un picior,
Se-nvârtesc şi ţipă-ntruna
Mai cu zor.

Baba şi-a uitat învăţul:
Bate,-njură, dă din mâini:
- “Dracilor, sunteţi păgâni?
Maica mea! Să stai cu băţul
Ca la câini!

Şi cu băţul se-nvârteşte
Ca să-şi facă-n jur ocol;
Dar abia e locul gol,
Şi mulţimea năvăleşte
Iarăşi stol.

Astfel tabăra se duce
Lălăind în chip avan:
Baba-n mijloc, căpitan,
Scuipă-n sân şi face cruce
De Satan.

Ba se răscolesc şi câinii
De prin curţi, şi sar la ei.
Pe la garduri ies femei,
Se urnesc miraţi bătrânii
Din bordei.

- “Ce-i pe drum atâta gură?
- “Nu-i nimic. Copii ştrengari.
- “Ei, auzi! Vedea-i-aş mari,
Parcă trece-adunătură
De tătari!

Pricina
 de Marin Sorescu
 
Mi s-a omorât timpul,
Onorată instanţă.

Când mă întorceam eu voluntar
Din război,
Am băgat de seamă
Că timpului meu îi fuseseră amputate
Inima, gura şi fruntea.

Dar nici aşa nu mi l-au lăsat în pace,
L-au pus să facă zile-chin, zile-lacrimi, zile-maşină, zile-bou,
O mulţime de lucruri
Care nu-l interesau.

Apoi au început să experimenteze pe el
Fel de fel de otrăvuri –
Tristeţe, necazuri –
Parcă aşa le zicea.

Lovitura de graţie i-a fost dată în cap
Cu o bucată de destin
De esenţă tare.

Iertaţi-mi expresia,
Dar asta n-a fost viaţă!
De atunci, iată, am pierdut şi jumătate din moarte
Aşteptându-mi rândul la coadă,
Ca să v-aduc la cunoştinţă pricina mea,
Aici,
La judecata de apoi.

Glossă
de Mihai Eminescu

Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.

Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar sta să le asculte?…
Tu aşează-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deşarte
Vreme trece, vreme vine.

Nici încline a ei limbă
Recea cumpăn-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naşte
Şi o clipă ţine poate;
Pentru cine o cunoaşte
Toate-s vechi şi nouă toate.

Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul şi pe patru,
Totuşi tu ghici-vei chipu-i,
Şi de plânge, de se ceartă,
Tu în colţ petreci în tine
Şi-nţelegi din a lor artă
Ce e rău şi ce e bine.

Viitorul şi trecutul
Sunt a filei două feţe,
Vede-n capăt începutul
Cine ştie să le-nveţe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă şi socoate.

Căci aceloraşi mijloace
Se supun câte există,
Şi de mii de ani încoace
Lumea-i veselă şi tristă;
Alte măşti, aceeaşi piesă,
Alte guri, aceeaşi gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera şi nu ai teamă.

Nu spera când vezi mişeii
La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăşi
Între dânşii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăş:
Ce e val, ca valul trece.

Cu un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momeşte în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.

De te-ating, să feri în laturi,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă ştii a lor măsură;
Zică toţi ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgeşti nimică,
Tu rămâi la toate rece.

Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera şi nu ai teamă;
Te întreabă şi socoate
Ce e rău şi ce e bine;
Toate-s vechi şi nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.

Mama                                                                   
de George Coşbuc

În vaduri ape repezi curg
Şi vuiet dau în cale,
Iar plopi în umedul amurg
Doinesc eterna jale.
Pe malul apei se-mpletesc
Cărări ce duc la moară -
Acolo, mamă, te zăresc
Pe tine-ntr-o căscioară.

Tu torci. Pe vatra veche ard,
Pocnind din vreme-n vreme,
Trei vreascuri rupte dintr-un gard.
Iar flacăra lor geme:
Clipeşte-abia din când în când
Cu stingerea-n bătaie,
Lumini cu umbre-amestecând
Prin colţuri de odaie.

Cu tine două fete stau
Şi torc în rând cu tine;
Sunt încă mici şi tată n-au
Şi George nu mai vine.
Un basm cu pajuri şi cu zmei
Începe-acum o fată,
Tu taci ş-asculţi povestea ei
Şi stai îngândurată.

Şi firul tău se rupe des,
Căci gânduri te frământă.
Spui şoapte fără de-nţeles,
Şi ochii tăi stau ţântă.
Scapi fusul jos; nimic nu zici
Când fusul se desfiră…
Te uiţi la el şi nu-l ridici,
Şi fetele se miră.

…O, nu! Nu-i drept să te-ndoieşti!
La geam tu sari deodată,
Prin noapte-afară lung priveşti -
- “Ce vezi?î întreab-o fată.
- “Nimic… Mi s-a părut aşa!
Şi jalea te răpune,
Şi fiecare vorbă-a ta
E plâns de-ngropăciune.

Într-un târziu, neridicând
De jos a ta privire:
- “Eu simt că voi muri-n curând,
Că nu-mi mai sunt în fire…
Mai ştiu şi eu la ce gândeam?
Aveţi şi voi un frate…
Mi s-a părut c-aud la geam
Cu degetul cum bate.

Dar n-a fost el!… Să-l văd venind,
Aş mai trăi o viaţă.
E dus, şi voi muri dorind
Să-l văd o dată-n faţă.
Aşa vrea poate Dumnezeu,
Aşa mi-e datul sorţii,
Să n-am eu pe băiatul meu
La cap, în ceasul morţii!

Afară-i vânt şi e-nnorat,
Şi noaptea e târzie;
Copilele ţi s-au culcat -
Tu, inimă pustie,
Stai tot la vatră-ncet plângând:
E dus şi nu mai vine!
Ş-adormi târziu cu mine-n gând
Ca să visezi de mine!

Prietenul sufletesc

Tudor Arghezi

Dacă-l întrebi de sănătate,
El stă cu buzele umflate.
Dacă-l opreşti cumva la masă,
Zice că supa e prea grasă
Şi, încă de la început,
Bucatele nu i-au plăcut.
Îi dai ţigare şi-l surprinzi
C-aşteaptă să i-o şi aprinzi.
Te-ntreabă cît cîştigi din meserie
Şi cît plăteşti semestrul de chirie.
Se pare că ar fi avut
Şi gîndul la un împrumut.
La urma urmei, dacă n-ai peşin,
S-ar mulţumi cu mai puţin.
Zici “dumneata”, el zice „tu”,
Zici „ba”,
El zice „da”.
Nevastă-ta îi pare pricepută,
Dar, după faţă, cam trecută.
Nu ştie ce-ai că ai albit
Şi te găseşte mai slăbit.
Cum te-nţelegi cu socrii şi cu fata?
De unde-ai cumpărat cravata?
De mult nu se mai poartă cu dungi şi picăţele:
-“De-i trece pe la mine, ţi-arăt pe ale mele.”
-„Mai scrii la vre o carte?”
-„Ce te-ai mutat aşa departe?”
De-ai sta-n oraş, ai fi-nţeles
Că ar veni la masa ta mai des.
Ce te gîndeşti să faci la vară,
Vă el şi-o va petrece tot la ţară.
Te uiţi la ceas, că s-a făcut tîrziu.
Ce să-i mai dai să scapi? Vre un rachiu?
Dar vizita se prea lungeşte.
Să-i spui ceva răstit, mai româneşte?
S-a-ntunecat, se face unsprezece,
Şi prietenul tău tot nu vrea să plece.
Nu prea se simte bine:
La noapte poate c-ar dormi la tine.
Te scoli, te strîmbi, el stă, puţin îi pasă.
N-are măcar cei şapte ani de-acasă.

JUCĂRII
                                  de Marin Sorescu

Noi, care suntem îngrozitor de mari,
Care n-am mai căzut pe gheaţă
Dintre cele două războaie,
Ori dacă din greşeală am alunecat vreodată,
Ne-am şi fracturat un an,
Unul din anii noştri importanţi şi ţepeni
De gips…
O, noi, cei îngrozitor de mari
Simţim câteodată
Că ne lipsesc jucăriile.

Avem tot ce ne trebuie,
Dar ne lipsesc jucăriile.
Ne e dor de optimismul
Inimii de vată a păpuşilor
Şi de corabia noastră
Cu trei rânduri de pânze,
Care merge la fel de bine pe apă,
Ca şi pe uscat.

Am vrea să încălecăm pe un cal de lemn
Şi calul să necheze o dată cu tot lemnul,
Iar noi să-i spunem: „Du-ne undeva,
Nu ne interesează locul,
Pentru că oriunde în viaţă
Noi avem de gând să facem
Nişte fapte grozave”.

O, cât ne lipsesc uneori jucăriile!
Dar nu putem nici măcar să fim trişti
Din cauza asta
Şi să plângem din tot sufletul,
Ţinându-ne cu mâna de piciorul scaunului,
Pentru că noi suntem nişte oameni foarte mari
Şi nu mai e nimeni mai mare ca noi
Care să ne mângâie.

Articole mai vechi »